Vedetele sitului

Situl Natura 2000 a fost declarat pentru speciile de păsări, pe care le putem întâlni aici.

Astfel viaţa păsărilor sălbatice de apă, reprezintă cea mai importantă dintre atracţiile Sitului Natura 2000.

Observarea păsărilor (sau Bird watching în engleză), reprezintă o activitate foarte îndrăgită de către locuitorii ţărilor din Uniunea Europeană, fiind  în acelaşi timp foarte relaxantă şi totodată foarte interesantă.

Principalele specii care se întâlnesc pe teritoriul Sitului Natura 2000 sunt următoarele :

Cormoranul mic, Stârcul galben, Buhaiul de baltă, Stârcul de noapte, Egreta mare, Egreta mică, Stârcul pitic, Barza albă, Raţa roşiatică, Lebăda de iarnă, Ferestraşul, Eretele de stuf, Piciorongul, Ciocântorsul, Fluierarul de mlaştină, Bătăuşul, Chirighiţa neagră, Chira de baltă, Cresteţul cenuşiu şi Cresteţul pestriţ.

 

Cormoranul mic – Phalacrocorax pygmeus

Cormoranul mic se deosebeşte de celelalte specii de cormoran, datorită dimensiunilor mai mici ale corpului, precum şi datorită proporţionării diferite. Capul este mai mic, ciocul mai scurt, iar coada mult mai lungă. În penajul nupţial capul şi gâtul sunt maro-castaniu închis, corpul negru-verzui strălucitor, cu pete mici lunguieţe albicioase, prezente la ambele sexe. În timpul verii aceste pete dispar, iar bărbia devine albicioasă şi pieptul capătă nuanţe maro-roşiatice. Juvenilii sunt maro închis pe spate, cu bărbia şi abdomenul albicioase şi ciocul gălbui.

Preferă regiunile cu mlaştini şi bălţi de apă dulce sau semi-sărată şi braţele lente ale râurilor mari. Cuibăreşte în colonii, pe copaci (primordial salcie), de multe ori cu alte specii cum sunt stârcii. Se hrăneşte cu peşti de mică dimensiune.

Zonele umede din sit sunt folosite de câteva zeci de exemplare în timpul migraţiei.

 

Starcul galben – Ardeola ralloides

Stârcul galben are dimensiuni destul de reduse, având lungimea corpului de aproximativ 45 cm. Este oaspete de vară, ce preferă să clocească în colonii mixte, dar în zonele cu efective reduse este solitar. Corpul şi capul, de culoare ocru pal, contrastează cu coada şi aripile, de un alb ca zăpada. În teren, atunci când pasărea stă pe loc, pare maronie, iar în zbor devine aproape complet albă. Pe cap are o creastă zbârlită, de culoare maronie-gălbui deschis. Ciocul este roz-gălbui, iar labele verde-gălbui pal.

Preferă regiunile cu mlaştini şi bălţi de apă dulce sau semi-sărată şi braţele lente ale râurilor mari. Ocazional cuibăreşte şi în zone doar temporar acoperite de apă. Cuibăreşte în colonii, pe copaci (salcie, arin) sau în stuf, de multe ori asociat cu alte specii de stârci. Se hrăneşte cu peşti, insecte, amfibieni, etc.

În sit cuibăresc între 35-50 de perechi.

 

Buhaiul de balta – Botaurus stellaris

Are penajul ruginiu gălbui cu pete de culoare închisă. În zbor, îşi ţine gâtul tras pe spate, iar bătăile de aripi sunt rapide şi regulate, ca la speciile de stârci mici. În repaus stă nemişcat, bine ascuns în stufăriş. În caz de pericol adoptă o poziţie rigidă, având capul şi gâtul perfect ridicat în sus, asemănător unui fir de trestie.

Preferă stufărişurile dense, cu un nivel scăzut de apă (aprox. 30 cm), cu fluctuaţii reduse în nivelul apei, şi cu un mixt de zone cu stuf nou şi stuf uscat. Cuibăreşte în perechi izolate în stuf, însă în zone favorabile formează colonii răzleţe de câteva perechi, de multe ori asociat cu alte specii de stârci. Se hrăneşte cu peşti, insecte, amfibieni, reptile, păsări, etc.

Pe baza documentaţiei de desemnare, pe teritoriul sitului cuibăresc între 7-8 perechi.

 

Starcul de noapte – Nycticorax nycticorax

Stârcul de noapte este o specie acvatică care se întâlneşte în zone cu bălţi, stufărişuri şi sălcii, unde îşi instalează coloniile de cuiburi. Cuibăreşte în colonii simple sau mixte, în sălcii sau stufăriş vechi. Cuibul cuprinde 3-5 ouă verzi-albăstrui; clocitul este asigurat de ambii parteneri; incubaţia durează 21—22 de zile. Schimbarea soţilor la clocit se face cu un ritual deosebit. Puii se caţără pe crengi înainte de a deveni capabili de zbor. Coloritul corpului este cenuşiu, creştetul şi spatele fiind negre. Puii au penajul uniform cafeniu, cu pete mărunte albicioase. Vânează şi pe întuneric şi în amurg.

Preferă regiunile cu mlaştini şi bălţi de apă dulce sau sărată. De multe ori este prezent şi în apropierea apelor încet curgătoare (râuri, canale). Cuibăreşte în colonii mici, pe copaci (salcie, arin), uneori cu alţi stârci. Se hrăneşte cu peşti mici, insecte, broscuţe.

Populaţia cuibăritoare din sit este de aproximativ 70-80 de perechi.

 

Egreta mare – Egretta alba

Are aproximativ aceleaşi dimensiuni cu ale stârcului cenuşiu, dar penajul este complet alb, cu scapulare alungite şi nu are în penajul nupţial, pene ornamentale pe cap.

Porţiunea golaşă din jurul ochilor este de culoare verde-albastră. În perioada cuibăritului, baza ciocului este galbenă şi vârful negru, iar în restul anului, ciocul este galben. Păsările imature au tibia de culoare închisă, astfel că, de la distanţă, picioarele par negre.

Indivizii clocitori au degetele de culoare închisă, iar tibia maro-gălbuie sau roşiatică.

Cuibăreşte în stufărişurile întinse şi intacte, mlaştinile, deltele şi lagunele din sud-estul Europei. Deseori şi în sisteme de eleştee mari. Preferă ca în stufăriş să existe şi câţiva copaci (salcie, arin). Terenurile agricole respectiv zonele umede din apropierea apelor stătătoare din sit sunt zone de hrănire în timpul migraţiei şi a iernării pentru 40-200 de egrete mari.

 

Egreta mica – Egretta garzetta

Pasăre albă, cu pene ornamentale (numite egrete) pe spate şi două pene prelungi care pornesc de la ceafă, acestea apărând la ambele sexe, în perioada de reproducere. Ochii sunt galbeni - portocalii. Ciocul este negru. Picioare lungi şi negre, la articulaţii galben - verzui. Degetele de la picioare sunt de asemenea lungi, asigurând stabilitatea păsării în mlaştini şi printre plante palustre. Ciocul negru, este lung, conic, ascutit. Gâtul lung are o structură anatomică particulară, care îi permite destinderea ca un arc, în momentul când pasărea observă prada. Când zboară, ţine gâtul îndoit în formă de "S".

Preferă regiunile cu mlaştini şi bălţi de apă dulce sau semi-sărată. De multe ori este prezent şi în apropierea apelor încet curgătoare (râuri, canale). Cuibăreşte în colonii mici, pe copaci (salcie, arin), deseori asociat cu alţi stârci. Se hrăneşte cu peşti, insecte, crustacee, etc.

Populaţia cuibăritoare din sit este de aproximativ 40-60 de perechi.

 

Starcul pitic – Ixobrychus minutus

Stârcul pitic apare primăvara, la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai. Penajul are un colorit general gălbui, negru pe spate fiind cel mai mic reprezentant al stârcilor. Cuibăreşte izolat în stufărişurile şi păpurişurile dese, vechi. Îşi depune ponta în luna mai. La apropierea primejdiei, are o poziţie imobilă, complet verticală, cu ciocul în sus, fiind greu de observat, deoarece dungile verticale de pe gât imită tulpinile stufărişului între care se află. Chiar la bătaia vântului, pasărea se leagănă odată cu mişcarea stufului. Datorită traiului permanent în stuf este foarte rar văzut de către om.

Preferă stufărişurile dense, cu un nivel scăzut de apă şi cu tufişuri/copaci de sălcii sau arin în habitat. Ocazional ocupă şi tufărişuri dense de pe marginea râurilor sau lacurilor. Cuibăreşte în perechi izolate în stuf sau tufişuri. Se hrăneşte cu peşti, insecte, amfibieni, etc.

Pe baza documentaţiei de desemnare în sit cuibăresc între 12-20 de perechi.

 

Barza alba – Ciconia ciconia

Barza albă este singura specie de pasăre de talie mare din România, care trăieşte aproape în exclusivitate în apropierea omului. Are penajul predominant alb, cu excepţia remigelor primare şi secundare care sunt negre. Ciocul şi picioarele lungi sunt roşii, iar coada este relativ scurtă şi albă. Degetele picioarelor sunt legate printr-o membrană. Masculul este de obicei mai mare şi mai greu, însă sexele nu se pot diferenţia pe teren. Păsările tinere au ciocul negru în primele săptămâni, culoarea acestuia se schimbă treptat în roşu până în iarnă.

Cuibăreşte aproape în exclusivitate în zone antropizate - pe şură, case, coşuri, claie, pomi, ruine sau pe stânci. În ultimele 4 decenii au început să-şi construiască cuibul pe stâlpi de joasă tensiune. Supravieţuirea pe termen lung a speciei depinde de menţinerea în stare cât mai naturală a locurilor de hrănit preferate de berze – fâneţe, păşune, zone umede în apropierea locurilor de cuibărit.

 

Rata rosiatica – Aythya nyroca

Masculul de raţă roşie este maro-roşcat închis şi intens, cu ochi albi şi subcodale albe. Abdomenul este alb şi complet înconjurat de o culoare închisă. Femela este maro cenuşiu închis, cu ochi negri şi subcodale albe. Creştetul înalt şi ciocul lung, împreună cu dunga albă de pe aripă, sunt semne distinctive pentru identificare. Puii sunt acoperiţi cu puf maro închis dorsal şi galben pe partea ventrală. Pieptul, faţa, laturile gâtului şi ale corpului sunt galbene, iar ceafa şi creştetul capului sunt închise la culoare. Pe laturile spatelui şi pe aripi, prezintă câte o pată mică, deschisă la culoare.

Este o specie ameninţată pe plan global care preferă zone umede cu ape dulci dar ocazional cuibăreşte şi în ape sărăturoase. Preferă apele dulci stătătoare sau încet curgătoare cu vegetaţie acvatică densă, cum sunt mlaştinile, bălţile, lagunele, lacurile, terenurile inundabile, canalele cu adâncimea apei între 30-100 de cm. De obicei evită în timpul cuibăritului suprafeţele mari de apă fără vegetaţie.

În zonele umede din sit există o populaţie de aproximativ 25-28 de exemplare de raţă roşie şi aproximativ 100-150 de exemplare folosesc lacurile din sit ca teren de hrănire şi de odihnă în timpul migraţiei.

 

Lebada de iarna – Cygnus cygnus

Adulţii au culoarea uniform albă, iar exemplarele tinere au o culoare gri cenuşie. Nu există dimorfism sexual vizibil între mascul şi femelă, însă fiecare exemplar are desen unic pe cioc, iar femela este deobicei mai mare decât masculul.

Cuibăreşte în extremitatea nordică a Europei, în tundră, pe lacuri cu vegetaţie acvatică densă şi în mlaştini. Preferă lacurile înconjurate cu stuf sau pădure, dar poate cuibări şi pe râuri, lagune, estuare. În timpul migraţiei urmăreşte coastele maritime, râurile mari şi reţelele de lacuri. Pentru iernat preferă habitatele umede, deseori se hrăneşte pe terenuri arabile.

Aproximativ 2-8 indivizi folosesc Situl ca loc de odihnă în timpul migraţiei.

 

Ferestrasul mic – Mergus albellus

Are lungimea corpului de 40 cm. La mascul predomină culoarea albă, dar prezintă o pată neagră în zona oculară. De asemenea este marcat cu dungi negre caracteristice, de la cioc la ochi, pe ceafă, pe aripi şi pe spate. Pe cap are un moţ alb marginit de pene negre. Femelele şi juvenilii se disting prin obrajii albi şi creştetul capului închis la culoare, roşu - maroniu. Obrajii şi gâtul sunt albe. Picioarele şi ciocul sunt negricioase. Ciocul este puţin lăţit, cu vârful încovoiat şi prezintă margini zimţate. Zborul este rapid şi agil.

Habitatele cu luciu de apă deschis din Sit sunt folosite de specie ca loc de odihnă şi de hrănit în timpul migraţiei.

 

Eretele de stuf – Circus aeruginosus

Masculul are penele brun-roşcate, cu aripile şi coada cenuşii; femela este cafenie cu capul şi bordurile aripilor bej. Cuibăreşte în stuf.

Depunerea pontei are loc spre sfîrşitul lunii aprilie. Cele 4-5 ouă albicioase-albăstrui sînt clocite timp de 32-33 de zile, mai mult de către femelă. Iarna, migrează în Africa centrală şi de nord-vest.

Cuibăreşte în principal în zonele umede cu stufărişuri întinse, şi ocazional în zonele agricole din apropierea zonelor umede.

Pe teritoriul Sitului cuibăresc aproximativ 3-4 perechi.

 

Piciorongul – Himantopus himantopus

Se recunoaste repede dupa picioarele foarte lungi, rosii inchis sau roz. Penajul este alb cu aripi negre. Prezinta un cioc lung, drept, subtire si ascutit, adaptat pentru vanarea animalelor mici ascunse in mal si sub pietre. Se hraneste cu nevertebrate mici. Sunt bune zburatoare pe distante scurte.

Preferă zonele de şes, apele puţin adânci stătătoare sau lin curgătoare cu productivitate mare, bogate în nevertebrate. Specia apare în sit doar neregulat în perioada de migraţie în funcţie de nivelul apei în lacurile mai mari.

 

Ciocantorsul – Recurvirostra avosetta

Are un colorit predominant alb cu creştet, cioc şi anumite pene din aripă negre. Picioarele albăstruie şi ciocul încovoiat în sus sunt caracteristice şi fac specia inconfundabilă cu alţi reprezentanţi din fauna ţării. Femela nu poate fi deosebită de mascul.
Preferă climatul continental foarte cald şi uscat. În România cuibăreşte pe eleştee puţin adânci cu vegetaţie naturală şi lacuri de sărătură.

Ciocântorsul este prezent în Sit, în timpul migraţiei. Cele mai însemnate efective din această specie au putut fi observate pe parcursul lunii aprilie (în aprilie 2009, pe lacul Dridu, parţial secat), când au fost prezente în zonă peste 40 de exemplare.

 

Fluierarul de mlastina – Tringa glareola

Este o specie cu cioc relativ lung, picioarele lungi galben – verzui, cu spatele pătat şi cu sprâncene vizibile. În zbor sunt caracteristice burta şi dedesubtul aripilor albe, precum şi coada alb-vărgată. Are un sunet caracteristic, ceea ce poate fi o cheie de determinare uşoară, având în vedere că este o specie care se sperie de prezenţa omului.

Este o specie nordică destul de comună în mlaştini cu rogoz. De obicei, cuibăreşte pe smocuri de rogoz. Este numeros în pasaj pe malurile mlăştinoase ale lacurilor, ocazional în stoluri de până la 30-40 de exmplare.

Habitatele deschise şi umede al acestui sit sunt importante pentru aproximativ 40-80 de fluierari de mlaştină care se opresc aici pentru a se hrăni în timpul migraţiei.

 

Batausul – Philomachus pugnax

Este o specie limicolă, întâlnită şi la noi, care prezintă cel mai puternic dimorfism sexual din ordinul din care face parte. Masculii, de regula au talie mai mare decat femelele, şi au în perioada rutului un guler in jurul gatului, pe care îl ridică în timpul ritualului nupţial. Cuibăreşte în mlaştinile şi bălţile cu vegetaţie scundă. De multe ori cuibăreşte şi pe pajişti umede în apropierea lacurilor.

În timpul migraţiei, situl este vizitat de aproximativ 400-700 exemplare din această specie, care se opresc pentru hrănire la lacuri şi pe terenurile agricole.

 

Chirighita neagra – Chlidonias niger

Chirighiţa neagră este cea mai comună specie din familia ei. Primăvara poate fi recunoscută după coloritul închis, însă după perioada de cuibărire determinarea acestei specii poate să se facă cu dificultate, din cauza similitudinii cu celălalte două specii de care poate fi distinsă observând numai unele difernţe foarte subtile.

Cuibăreşte în colonii pe teritoriul mlaştinilor şi a lacurilor de şes.

Preferă apa curată dulce sau semi-sărată cu o adâncime de aproximativ 1-2 m şi cu vegetaţie acvatică densă, plutitoare. În afara perioadei de cuibărit poate fi întâlnit de-a lungul coastelor, golfurilor, râurilor şi lacurilor mai mari.

Nu cuibăreşte în sit, dar este prezentă în pasaj.

 

Chira de balta – Sterna hirundo

Poate fi recunoscută în zbor, după forma corpului asemănătoare cu rândunica dar proporţional mai mare, şi al coloritului alb al corpului şi a aripilor, respectiv după culoarea roşie a ciocului.

Cuibăreşte mai ales în zonele de şes, în perechi izolate sau colonii mici. Preferă mlaştinile şi lacurile bogate în peşti.

Specia apare doar eratic în timpul pasajului de primăvară şi toamnă.

 

Crestetul cenusiu – Porzana parva

Este o specie care poate fi rareori observată, cel mai des putând fi identificată după sunetul caracteristic pe care aceasta îl scoate. Există un dimorfism sexual relativ accentuat, femela fiind de culoare maro deschis, iar masculul predominant albastru pe burtă. Preferă stufărişurile de pe marginile lacurilor şi râurilor. Rareori cuibăreşte şi pe terenuri inundabile.

Efectivul speciilor de cresteţi fluctuează puternic, numărul perechilor clocitoare depinzând de cantităţile de precipitaţii din anul respectiv. În situl Natura 2000 Grădiştea – Căldăruşani – Dridu, cresteţul cenuşiu este o pasăre cuibăritoare rară. A fost observată pe lacul Dridu şi în stufărişul – păpurişul din capătul lacului Căldăruşani.

 

Crestetul pestrit – Porzana porzana

Cresteţul pestriţ are o talie mai mare decât Cresteţul cenuşiu, dar poate fi văzut tot atât de rar. Vocea sa caractersitică poate fi auzită şi pe parcursul zilei dar mai ales noaptea.

Şi la această specie se observă un dimorfism sexual, masculul fiind albăstrui pe când femela este maro. Preferă rogozul sau iarba înaltă de pe câmpurile mlăştinoase şi evită stufărişurile.

În Sit cuibăresc 7-8 perechi de cresteţi pestriţi.
Du vorba mai departe!FacebookTwitterYahooEmail